Micile viețuitoare în artă

“Pe lângă garduri s-a zvântat pământul/ Și ies gândacii-Domnului pe zid”, spunea la un moment dat George Topîrceanu în Rapsodii de primăvară. O imagine extraordinară, dar de câte ori ne-am aplecat să vedem cum ies gândacii din pământ și ne-a și plăcut această imagine? Gândaci, muște, țânțari, libelule, fluturi, omizi, șerpi, broaște, melci: cu ce ochi ne uităm azi la toate aceste viețuitoare?

De-a lungul timpului oamenii s-au temut de ele, le-au asociat cu răul, apoi au fost interesați de ele. Au vrut să le descopere, le-au desenat, le-au pictat, le-au studiat și au încercat să înțeleagă de ce ele trăiesc alături de noi.

Aceste schimbări de atitudine le vedem poate cel mai bine în artă, spune Jan de Hond, curatorul unei expoziții dedicate acestor viețuitoare și organizată cu câțiva ani în urmă de muzeul național din Amsterdam, Rijksmuseum:

„Cred că întotdeauna au inspirat o teamă. E o constantă pe care o vedem în toate secolele. În Evul Mediu erau asociate cu moartea, cu diavolul, cu anumite păcate, cu răul în general. Aveau atunci o reputație foarte proastă. Apoi, dintr-o dată, de prin 1500, le găsim pictate pe marginile manuscriselor, fără să aibă vreo legătură cu textul, ci doar rol decorativ, deci erau deja privite cu alți ochi. Încet-încet, din secolul al XVI-lea, ajung de la marginea paginilor în centrul lor și sunt considerate minuni ale creației lui Dumnezeu. În secolul al XVII-lea atrag atenția cercetătorilor, celor care vor să le înțeleagă metamorfoza și relația lor cu natura, și sunt puse sub microscop. Cu alte cuvinte, cunoașterea schimbă conotația negativă.”

Și sunt puse sub microscopul inventat de Antoni van Leeuwenhoek cândva prin 1670.

Este remarcabil că în secolul al XVII-lea foarte multe artiste s-au apropiat de micile viețuitoare, a continuat Jan de Hond:

„Foarte multe femei le-au desenat sau pictat, e adevărat. Și foarte multe femei le-au colecționat. E foarte greu de explicat de ce, poate pentru că în acea perioadă femeile au fost împinse spre genuri de pictură ca natura moartă, flori și plante.”

Cel mai relevant exemplu este poate cel al Mariei Sibylla Merian, a cărei contribuție are nu numai valoare artistică, ci și științifică. În 1699 a călătorit în Surinam împreună cu fiica ei Dorothea, doar pentru a studia natura la ea acasă. După doi ani a publicat un volum despre metamorfoza insectelor, cu 60 de ilustrații (fig. 1) însoțite de descrieri ale florei și faunei. A realizat portrete ale insectelor în habitatul lor – s-a aplecat să vadă gândacii ieșind din pământul uscat, cum zice Topîrceanu.

Fig. 1 – Metamorfoza unei molii, atelierul Maria Sibylla Merian, c. 1679, © Rijksmuseum

 Trebuie să recunosc, nu toate aceste desene și picturi mă bucură. Îmi este greu să mă uit la pânza lui Rubens, cu Meduza decapitată, cu părul șerpuit și ochii larg deschiși, care privesc în gol (fig. 2).

Fig. 2 - Meduza, Peter Paul Rubens și Frans Snijders, 1618, © Muzeul de Istorie a Artei din Viena

„Înțeleg”, îmi spune zâmbind Jan de Hond. „Cred că nici azi nu suntem prea încântați de gândaci sau de țânțari. Foarte mulți entomologi au avut ca punct de plecare teama de insecte, pentru că au vrut să știe de ce avem această teamă, și au ajuns să o depășească. Există un mecanism în noi, dar de multe ori această teamă ține și de cultura în care am fost crescuți. De exemplu, păianjenii – în special cei europeni –, sunt total inofensivi. Și totuși de ce ne e teamă de ei? Ați observat că în filmele științifico-fantastice extratereștrii au forme inspirate de insecte sau reptile și le privim ca pe un pericol absolut din exterior?”, a încheiat Jan de Hond.

Și ce bun pot aduce în secolul XXI expozițiile cu astfel de lucrări? Acum când foarte multe specii sunt amenințate cu dispariția, poate devenim mai conștienți că avem nevoie de un echilibru în natură și de echilibru în general.

 

Autor: Claudia Marcu

Editare: Mihaela Niţă