Cina de la Emaus

 „Acest Vermeer înseamnă pentru Rotterdam la fel de mult ca Rondul de noapte al lui Rembrandt pentru Amsterdam.” – De Telegraaf

„Nu exagerez când spun că este una dintre cele mai puternice, mai frumoase și mai pline de însemnătate picturi pe care le-a dat Secolul de Aur al artei olandeze.” – Utrechtsch Nieuwsblad

Han van Meegeren, Cina de la Emaus, 1937, colecția muzeului Boijmans Van Beuningen, Rotterdam                  © Vereniging Rembrandt  

Sunt declarațiile unor istorici de artă publicate în februarie 1938 de presa olandeză. Obiectul admirației lor era o pictură semnată „Johannes Vermeer” – Cina de la Emaus –, achiziționată de muzeul Boijmans Van Beuningen din Rotterdam. Tabloul avea să devină cea mai importantă achiziție pentru muzeu. Asta până în 1945, când s-a dovedit a fi cel mai impresionant fals din istoria artei. Pictorul olandez Han van Meegeren este cel care a reușit să transforme extazul în agonie. El a ales să-i falsifice cel mai des pe Frans Hals, Pieter de Hooch și Johannes Vermeer, toți maeștri ai secolului al XVII-lea, perioada de aur a picturii olandeze. Falsurile sunt astăzi în colecții de seamă, atribuite de această dată autorului adevărat: patru în muzeul Boijmans și cinci în Rijksmuseum, în Amsterdam. Cum a fost posibil ca atât de mulți connaisseuri să cadă în plasa celui considerat astăzi cel mai mare falsificator din istoria artei? Ce au învățat muzeele din această experiență?

 

Cina de la Emaus, capodopera lui Han van Meegeren

Han van Meegeren a studiat arhitectură și construcții în Delft. În 1913 a abandonat studiile pentru școala de artă din Haga. Creațiile lui au fost, însă, respinse de lumea consacrată a criticilor de artă. Și cum să protesteze cel mai eficient împotriva sistemului? Falsurile aduse de el pe piață au exploatat toate dorințele criticilor de artă și ale connaisseurilor momentului. „A început cu Frans Hals, însă a cucerit cu falsurile Vermeer”, spune Friso Lammertse, fost curator al muzeului Boijmans, în prezent curator al Rijksmuseum.

„La începutul secolului trecut, Vermeer începea să fie din ce în ce mai important. Criticii de artă nu puteau accepta că opera lui cuprinde doar 30-35 de lucrări. În plus, nu erau satisfăcuți de golul din opera sa: la început picturi în format mare cu subiecte istorice, iar apoi o trecere bruscă la interioare și scene domestice în format mic. Istoricii de artă erau convinși că lipsește ceva din opera lui. Aici își dovedește Van Meegeren genialitatea, pentru că umple acest gol care îi îngrijorează pe critici. Creează tablouri în stilul lui Vermeer, fără să copieze subiecte existente”.

 

Van Meegeren a pictat Cina de la Emaus în 1937. Cu ajutorul unui intermediar, în luna septembrie a aceluiași an tabloul a ajuns pe masa lui Abraham Bredius, un renumit istoric, curator și colecționar de artă. Bredius, în extaz, i-a scris lui Dirk Hannema, directorul muzeului Boijmans. Pentru Hannema, lipsa unui Vermeer din colecția muzeului era un punct extrem de sensibil încă din 1935, când organizase prima expoziție din lume dedicată lui Johannes Vermeer. Cu mult efort, Hannema reușește să achiziționeze tabloul cu jumătate de milion de guldeni, o sumă foarte mare pentru acea perioadă. Certificatul de autenticitate scris personal de Bredius n-a lăsat loc de îndoială. 

Dirk Hannema (dreapta) și restauratorul Hendrik Luitwieler, © CODART

Friso Lammertse: „Hannema este foarte entuziasmat și reușește să îi convingă și pe alți directori de muzee de autenticitatea acestui tablou, inclusiv pe directorul de la Rijksmuseum, care la început fusese foarte sceptic. Se naște un fel de încredere oarbă în această pictură. Și e un fenomen foarte interesant, pentru că toți acești directori de muzee nu reușesc să vadă ce e în faţa lor. Sunt convinși nu numai că este un Vermeer, dar și că este o adevărată capodoperă”. Faptul că proveniența tabloului nu era clară se pare că a contat foarte puțin pentru Hannema.

Cina de la Emaus este pânza despre care se vorbește cel mai mult, deși muzeul Boijmans nu este singurul care a achiziționat astfel de falsuri create de Van Meegeren. Lammertse explică de ce: „A fost primul care a apărut pe piață și este de departe și cel mai bun dintre toate falsurile. Celelalte au fost achiziționate în timpul războiului și au dispărut aproape imediat în grotele secrete, deci nu a existat publicitate pentru ele. În 1938 toate ziarele vorbeau de noul Vermeer care era comparat cu Rondul de noapte al lui Rembrandt”. 

 

De la extaz la agonie 

Nenumăratele epitete cu care a fost descrisă lucrarea Cina de la Emaus i-au adus lui Van Meegeren satisfacție supremă. Într-un volum care analizează științific falsurile lui Van Meegeren, publicat în 1949, belgianul P.B. Coremans povestește despre o întâlnire pe care a avut-o cu Van Meegeren, în care acesta din urmă ar fi mărturisit următoarele: „Cina [pânza – n.red] a fost pentru mine lovitura de maestru în planul meu de răzbunare”. În perioada celui de-al doilea război mondial, când Olanda era sub ocupație germană, Van Meegeren a mai introdus pe piață și alte falsuri, inclusiv un tablou vândut lui Hermann Göring, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Partidului Nazist. În 1943, prin intermediul negustorului de artă Hofer din Berlin, Göring intra în posesia unui alt Vermeer, Isus și femeia adulteră. Van Meegeren își alegea cu grijă intermediarii, de cele mai multe ori neștiutori în ale artei, însă de data aceasta a fost chiar el cel care a vândut tabloul, astfel că numele i-a apărut în inventarul lui Göring. Așa se explică arestarea lui în 1945. Sub amenințarea pedepsei cu moartea pentru colaborare cu naziștii pe timp de război, Van Meegeren a hotărât să iasă din anonimat și a mărturisit că tabloul este de fapt un fals și că el a fost cel care l-a pictat și nu Vermeer. În sala de judecată, Van Meegeren a fost pentru prima dată înconjurat de toate acele pânze considerate creații ale marilor maeștri Vermeer, Frans Hals și Pieter de Hooch. Ca să convingă judecătorul că el era într-adevăr autorul, a fost nevoit să picteze în sala de judecată. 

1945, Han van Meegeren în sala de judecată, © Nationaal Archief

Capodopera de la muzeul Boijmans s-a transformat într-o clipă în kitsch. În timpul războiului, când pictura a stat ascunsă într-o grotă, împreună cu multe alte opere de artă, „erau oameni care stăteau în faţa ei și plângeau”, spune Lammertse: „[...] și după război a devenit dintr-o dată kitsch, gunoi. Spune multe despre cum ne uităm la o pictură. Pânza era aceeași, însă iată cât de mult suntem influențați de ce spun alții despre o operă de artă sau alta. Și cât de mult piața ne influențează în aprecierile noastre.”

 

Ce s-ar fi întâmplat cu toate aceste pânze dacă Van Meegeren nu ar fi fost descoperit? Probabil că muzeele ar fi continuat să se afișeze cu ele ca fiind originale Vermeer sau Hals, dar nu mai mult de 10, poate 20 de ani.

Friso Lammertse: „În niciun caz nu se mai poate repeta așa ceva astăzi, grație posibilităților tehnice pe care le avem când cercetăm un tablou. Van Meegeren a fost destul de deștept și a folosit pigmenți specifici secolului al XVII-lea, la fel și pânze. Dar a făcut și greșeli, de exemplu, în lapis lazuli a folosit cobalt, sau nu a folosit pigmentul potrivit pentru galben”.

Ce au învățat directorii de muzee din experiența cu Han van Meegeren, l-am întrebat pe Friso Lammertse: „Este momentul în care cercetarea tehnică începe să fie luată în serios. Deciziile pentru achiziții încep să depindă din ce în ce mai mult de rezultatele cercetării, care se uită la pigmenții folosiți, la pânză, la toate materialele. Este și momentul în care începe să apună steaua connaisseurilor, a celor care credeau că pot atribui o pictură dintr-o singură privire.”

Notă: Friso Lammertse este autorul volumului „De Vermeers van Van Meegeren”, publicat în 2011 de Muzeul Boijmans Van Beuningen din Rotterdam. În perioada 1992-2020 a fost curator al Muzeului Boijmans Van Beuningen. În prezent, este curator al Muzeului Național din Amsterdam, Rijksmuseum.

Friso Lammertse, © Fred Ernst, CODART

 Ascultați Ilustrata din Amsterdam în fiecare zi de luni în emisiunea Orașul Vorbește la Radio România Cultural.

Autor: Claudia Marcu

Editare: Mihaela Niţă