Arthur Brand, acest Indiana Jones al lumii artei

 

M-a trezit dimineață acel sunet al telefonului care te anunță că ai primit un mesaj. Cu ochii încă întredeschiși, întind mâna, iau telefonul de pe noptieră și citesc mesajul trimis de Elsbeth: “Good morning, my dear. Something for your rubriek (Ilustrata din Amsterdam)? Art detective Brand lives very close to us”. Mesajul e însoțit de un screenshot cu un twitter al lui Arthur Brand, care dă sfoară-n lume că ultima lui carte a fost tradusă în limba română: “Caii lui Hitler”.

 

Oh, mi-am zis, interesant. Sigur că auzisem de carte și de celebrul detectiv, dar apariția traducerii în limba română îmi dădea o altă perspectivă. M-am dus imediat pe pagina de internet a detectivului cu pricina: www.arthurbrand.com 

Și aflu de acolo că Arthur Brand s-a născut și a crescut în Deventer. La o vârstă fragedă a devenit interesat de artă și istorie. Bunicul său îi spune povești pline de viață despre un coleg de școală al său, Han van Meegeren, vestitul falsificator din Deventer, care a reușit să vândă tablouri false lui Reichsmarschall Hermann Goering în timpul celui de-al doilea război mondial. După liceu, Arthur Brand locuiește în sudul Spaniei. Aici întâlnește câțiva bărbați care se ocupă cu săpături arheologice, o activitate ilegală, dar profitabilă. După multe insistențe, i se permite să meargă într-unul din tururile lor de noapte. 

Deși captura este slabă (doar două monede romane de argint), Brand este profund impresionat. Decide să rămână în lumea comerțului cu artă și antichități.

Curiozitatea mea crește și îi trimit un e-mail lui Arthur, care mă sună în mai puțin de o oră. E de acord imediat cu un interviu pentru „Ilustrata din Amsterdam”. 

Un interviu mult prea lung pentru forma audio a bătrânei „Ilustrate”. Am petrecut cu Arthur o jumătate de oră, dar aș fi vrut să îl ascult o zi întreagă.

Îl întreb: cu ce personaj te identifici? Cu James Bond sau cu Indiana Jones, așa cum te-a numit presa britanică?

„Cu niciunul”, răspunde Arthur. „N-am permis de conducere, am un telefon Nokia foarte vechi, folosesc numai bicicleta, sunt un om simplu. Dar, trebuie să recunosc, poveștile mele sunt demne de Indiana Jones.”

Ultima carte scrisă de olandezul Arthur Brand, „Caii lui Hitler” a fost tradusă în 13 limbi. Aș spune că este o poveste între James Bond și Indiana Jones, în care lumi diferite se intersectează într-un mod neașteptat. Exact ca într-un film. Nu degeaba Metro-Goldwyn-Mayer a cumpărat drepturile pentru un film. Și totul a fost pus în mișcare de detectivul Arthur Brand:

„Pentru naziști, pentru Adolf Hitler arta era foarte importantă, era folosită pentru propagandă. Au comandat statui uriașe ca să arate cum vor ei să fie lumea: bărbați puternici, femei sănătoase, cai uriași… Hitler și-a adus la sediul central statuile care i-au plăcut cel mai mult. Erau expuse în camera de sub biroul lui. Și printre aceste opere de artă erau și caii realizați de Josef Thorak, unul dintre sculptorii preferați ai lui Hitler. Cai de doi metri înălțime făcuți din bronz. Toată lumea știa că acești cai au fost distruși când Berlinul a fost invadat. Așa că am fost sigur că fotografiile color care mi-a fost trimise prin 2014 erau false.

Dar la un moment dat mă uitam la ultimele imagini cu Hitler, cu puțin înainte de căderea Berlinului. Și atunci am realizat că cele două statui nu mai erau acolo. Cu alte cuvinte, nu puteau fi distruse după căderea Berlinului. Și înseamnă că Hitler deja le ascunsese într-un loc sigur.”

 

Sigur, următoarea întrebare a venit în mod firesc: ai găsit ceea ce căutai?

„Cineva a primit un email în care se menționa că o familie cu simpatii naziste (din Germania) vrea să vândă caii pentru câteva milioane. Informații super confidențiale, care au ajuns la mine. Nimeni nu trebuie să știe acest lucru, pentru că obiectele au fost furate. I-au aparținut lui Hitler. Am încercat să iau legătura cu acea persoană, dar nu ca detectiv, ci ca reprezentant al unui colecționar american, foarte bogat. Sigur că mi s-au cerut referințe, să dovedesc existența acestui colecționar, deci a fost nevoie de un adevărat dosar. Mi s-a precizat că cei doi cai nu pot fi expuși public, pentru că pot fi imediat confiscați și proprietarul poate ajunge la închisoare. L-am asigurat pe intermediar că americanul meu colecționează numai astfel de obiecte furate și că are și un muzeu privat. Fantastic, mi s-a răspuns. Din acel moment am început să colaborez cu poliția germană. Și încet-încet am ajuns din ce în ce mai aproape de caii cu pricina, dar și de alte opere de artă. Intermediarul mi-a arătat fotografii cu toate statuile care fuseseră la sediul central al lui Hitler. Toate acele statui care au fost pentru Hitler mai mult decât simple obiecte de artă. Unele lucrări au 10 metri înălțime, îți poți imagina așa ceva? Toată lumea a crezut că au fost distruse. Și am pornit pe urmele lor.”

Arthur Brand a descoperit că, într-adevăr, cu puțin înainte de căderea Berlinului, Hitler ascunsese statuile într-un loc sigur, la nord de Berlin. După căderea Berlinului, statuile au ajuns în mâna rușilor. Și cum arta naziștilor se asemăna cu cea a comuniștilor, statuile au rămas intacte. Stalin, însă, nu putea să se folosească public de ele, în condițiile în care oficial era împotriva lui Hitler. Statuile au rămas în Germania de Est pană aproape de 1989, ascunse într-o cazarmă rusească. Cumva, faptul că aceste statui încă existau, a ajuns la urechile unui simpatizant nazist din cealaltă Germanie. Generalul rus care le avea în grijă le-a vândut în secret. Dar cum să fie transferate în Germania de Vest? Zidul Berlinului era încă în picioare.

„Claudia, trebuie să îți imaginezi că în acea perioadă se făcea contrabandă dinspre vest spre est, cu țigări, vinuri bune, parfumuri și multe altele. Și, la un moment dat, li se cere acestor traficanți să transporte ceva de la est la vest. Ce putea oare să îi intereseze pe vestici? Ei bine, statuile au fost tăiate în bucăți mai mici și trecute peste graniță. Aici au fost reasamblate și vândute unor simpatizanți naziști, așa cum spun ziarele. Pas cu pas am ajuns la numele celor care dețineau aceste statui.”

200 de agenți de poliție au participat la operațiunea din 2015. Arthur Brand a rămas acasă, în Amsterdam. La fiecare 15-20 de minute era sunat. „N-am găsit nimic, Arthur”, i se spune după fiecare casă sau depozit controlat. Până când au ajuns la ultimul depozit.

„Am identificat trei persoane care ar fi putut avea statuile. Și îmi era teamă că nu vor găsi nimic. Ar fi fost dezastruos nu numai pentru poliție, dar și pentru mine, pentru reputația mea. Trebuie să realizezi că am avut de-a face cu neo-naziști, cu vechii naziști, cu vechi membri ai Stasi și KGB și cu mulți alți intermediari, în speranța că voi găsii caii lui Hitler. De multe ori am fost în situații periculoase.”

 

În timp ce îl ascultam pe Arthur m-am întrebat oare ce îți trebuie ca să devii detectiv în lumea artei? Sigur că trebuie să îți placă istoria, arta, să știi cum funcționează lumea interlopă, dar nu cred că este suficient.

„Am fost întotdeauna interesat de istorie și artă. Nu poți înțelege Europa de azi sau România de azi, dacă nu îi știi istoria. Apoi, sunt fascinat de lumea interlopă, de cum funcționează această lume. Ei bine, toate acestea se întâlnesc la un moment dat și exact această intersecție mă atrage. Știați că 20% din arta care se vinde pe piață este falsă? Este o rețea uriașă, de care aproape nimeni nu vorbește. Așa am pornit la acest drum. Pe de o parte, mă întâlnesc des cu obiecte de artă extraordinare, iar pe de altă parte cu infractori periculoși. Recuperezi, de exemplu, un tablou semnat de Picasso din mâinile unui șef al mafiei.

 

În primul rând trebuie să fii un pic nebun, altfel nu poți face această meserie. Vii în contact cu lumea celor foarte bogați, în căutare de obiecte de artă furate, dar și în contact cu lumea mafiotă. Cel mai mare escroc din lumea artei a fost olandezul Michel van Rijn. La un moment dat a devenit consilier pentru poliţie. Locuia la Londra. I-am trimis un e-mail în care îi spuneam că mă bucur că ajută la prinderea infractorilor. Răspunsul lui a fost: când ajungi în Londra, treci pe la mine. De la el am învățat cum să fiu detectiv. În primele trei zile când am stat la el s-au perindat un interlop, un agent FBI, un agent de la Scotland Yard, după care un traficant de artă. Eram ca într-un scenariu de film. Cei mai mulți fug la vederea unui pistol pe masă. Eu am rămas. Da, trebuie să ai un pic de nebunie.”

autor: Claudia Marcu