Arthur Brand, acest Indiana Jones al lumii artei
M-a trezit dimineață acel sunet al
telefonului care te anunță că ai primit un mesaj. Cu ochii încă întredeschiși,
întind mâna, iau telefonul de pe noptieră și citesc mesajul trimis de Elsbeth: “Good morning, my dear. Something for your
rubriek (Ilustrata din Amsterdam)?
Art detective Brand lives very close to us”. Mesajul e însoțit de un
screenshot cu un twitter al lui Arthur Brand, care dă sfoară-n lume că ultima
lui carte a fost tradusă în limba română: “Caii lui Hitler”.
Oh, mi-am zis, interesant. Sigur că auzisem de carte și de celebrul detectiv, dar apariția traducerii în limba română îmi dădea o altă perspectivă. M-am dus imediat pe pagina de internet a detectivului cu pricina: www.arthurbrand.com
Curiozitatea mea crește și îi trimit un e-mail lui Arthur, care mă sună în mai puțin de o oră. E de acord imediat cu un interviu pentru „Ilustrata din Amsterdam”.
Un interviu mult prea lung pentru
forma audio a bătrânei „Ilustrate”. Am
petrecut cu Arthur o jumătate de oră, dar aș fi vrut să îl ascult o zi
întreagă.
Îl întreb: cu ce personaj te
identifici? Cu James Bond sau cu Indiana Jones, așa cum te-a numit presa
britanică?
„Cu
niciunul”, răspunde Arthur. „N-am permis de conducere, am un telefon Nokia
foarte vechi, folosesc numai bicicleta, sunt un om simplu. Dar, trebuie să
recunosc, poveștile mele sunt demne de Indiana Jones.”
Ultima carte scrisă de olandezul
Arthur Brand, „Caii lui Hitler” a fost tradusă în 13 limbi. Aș spune că este o
poveste între James Bond și Indiana Jones, în care lumi diferite se
intersectează într-un mod neașteptat. Exact ca într-un film. Nu degeaba
Metro-Goldwyn-Mayer a cumpărat drepturile pentru un film. Și totul a fost pus
în mișcare de detectivul Arthur Brand:
„Pentru
naziști, pentru Adolf Hitler arta era foarte importantă, era folosită
pentru propagandă. Au comandat statui
uriașe ca să arate cum vor ei să fie lumea: bărbați puternici, femei sănătoase,
cai uriași… Hitler și-a adus la sediul central statuile care i-au plăcut cel
mai mult. Erau expuse în camera de sub biroul lui. Și printre aceste opere de
artă erau și caii realizați de Josef Thorak, unul dintre sculptorii preferați
ai lui Hitler. Cai de doi metri înălțime făcuți din bronz. Toată lumea știa că
acești cai au fost distruși când Berlinul a fost invadat. Așa că am fost sigur
că fotografiile color care mi-a fost trimise prin 2014 erau false.
Dar
la un moment dat mă uitam la ultimele imagini cu Hitler, cu puțin înainte de
căderea Berlinului. Și atunci am realizat că cele două statui nu mai erau
acolo. Cu alte cuvinte, nu puteau fi distruse după căderea Berlinului. Și
înseamnă că Hitler deja le ascunsese într-un loc sigur.”
Sigur, următoarea întrebare a venit în mod firesc: ai găsit ceea ce căutai?
„Cineva
a primit un email în care se menționa că o familie cu simpatii naziste (din
Germania) vrea să vândă caii pentru câteva milioane. Informații super
confidențiale, care au ajuns la mine. Nimeni nu trebuie să știe acest lucru,
pentru că obiectele au fost furate. I-au aparținut lui Hitler. Am încercat să
iau legătura cu acea persoană, dar nu ca detectiv, ci ca reprezentant al unui
colecționar american, foarte bogat. Sigur că mi s-au cerut referințe, să
dovedesc existența acestui colecționar, deci a fost nevoie de un adevărat
dosar. Mi s-a precizat că cei doi cai nu pot fi expuși public, pentru că pot fi
imediat confiscați și proprietarul poate ajunge la închisoare. L-am asigurat pe
intermediar că americanul meu colecționează numai astfel de obiecte furate și
că are și un muzeu privat. Fantastic, mi s-a răspuns. Din acel moment am
început să colaborez cu poliția germană. Și încet-încet am ajuns din ce în ce
mai aproape de caii cu pricina, dar și de alte opere de artă. Intermediarul
mi-a arătat fotografii cu toate statuile care fuseseră la sediul central al lui
Hitler. Toate acele statui care au fost pentru Hitler mai mult decât simple
obiecte de artă. Unele lucrări au 10 metri înălțime, îți poți imagina așa ceva?
Toată lumea a crezut că au fost distruse. Și am pornit pe urmele lor.”
Arthur Brand a descoperit că,
într-adevăr, cu puțin înainte de căderea Berlinului, Hitler ascunsese statuile
într-un loc sigur, la nord de Berlin. După căderea Berlinului, statuile au
ajuns în mâna rușilor. Și cum arta naziștilor se asemăna cu cea a comuniștilor,
statuile au rămas intacte. Stalin, însă, nu putea să se folosească public de
ele, în condițiile în care oficial era împotriva lui Hitler. Statuile au rămas
în Germania de Est pană aproape de 1989, ascunse într-o cazarmă rusească. Cumva,
faptul că aceste statui încă existau, a ajuns la urechile unui simpatizant
nazist din cealaltă Germanie. Generalul rus care le avea în grijă le-a vândut
în secret. Dar cum să fie transferate în Germania de Vest? Zidul Berlinului era
încă în picioare.
„Claudia,
trebuie să îți imaginezi că în acea perioadă se făcea contrabandă dinspre vest
spre est, cu țigări, vinuri bune, parfumuri și multe altele. Și, la un moment
dat, li se cere acestor traficanți să transporte ceva de la est la vest. Ce
putea oare să îi intereseze pe vestici? Ei bine, statuile au fost tăiate în
bucăți mai mici și trecute peste graniță. Aici au fost reasamblate și vândute
unor simpatizanți naziști, așa cum spun ziarele. Pas cu pas am ajuns la numele
celor care dețineau aceste statui.”
200 de agenți de poliție au
participat la operațiunea din 2015. Arthur Brand a rămas acasă, în Amsterdam.
La fiecare 15-20 de minute era sunat. „N-am găsit nimic, Arthur”, i se spune
după fiecare casă sau depozit controlat. Până când au ajuns la ultimul depozit.
„Am
identificat trei persoane care ar fi putut avea statuile. Și îmi era teamă că
nu vor găsi nimic. Ar fi fost dezastruos nu numai pentru poliție, dar și pentru
mine, pentru reputația mea. Trebuie să realizezi că am avut de-a face cu
neo-naziști, cu vechii naziști, cu vechi membri ai Stasi și KGB și cu mulți
alți intermediari, în speranța că voi găsii caii lui Hitler. De multe ori am
fost în situații periculoase.”
În timp ce îl ascultam pe Arthur m-am
întrebat oare ce îți trebuie ca să devii detectiv în lumea artei? Sigur că
trebuie să îți placă istoria, arta, să știi cum funcționează lumea interlopă,
dar nu cred că este suficient.
„Am
fost întotdeauna interesat de istorie și artă. Nu poți înțelege Europa de azi
sau România de azi, dacă nu îi știi istoria. Apoi, sunt fascinat de lumea
interlopă, de cum funcționează această lume. Ei bine, toate acestea se
întâlnesc la un moment dat și exact această intersecție mă atrage. Știați că
20% din arta care se vinde pe piață este falsă? Este o rețea uriașă, de care
aproape nimeni nu vorbește. Așa am pornit la acest drum. Pe de o parte, mă
întâlnesc des cu obiecte de artă extraordinare, iar pe de altă parte cu
infractori periculoși. Recuperezi, de exemplu, un tablou semnat de Picasso din
mâinile unui șef al mafiei.
În primul rând trebuie să fii un pic
nebun, altfel nu poți face această meserie. Vii în contact cu lumea celor
foarte bogați, în căutare de obiecte de artă furate, dar și în contact cu lumea
mafiotă. Cel mai mare escroc din lumea artei a fost olandezul Michel van Rijn.
La un moment dat a devenit consilier pentru poliţie. Locuia la Londra. I-am
trimis un e-mail în care îi spuneam că mă bucur că ajută la prinderea
infractorilor. Răspunsul lui a fost: când ajungi în Londra, treci pe la mine.
De la el am învățat cum să fiu detectiv. În primele trei zile când am stat la
el s-au perindat un interlop, un agent FBI, un agent de la Scotland Yard, după
care un traficant de artă. Eram ca într-un scenariu de film. Cei mai mulți fug
la vederea unui pistol pe masă. Eu am rămas. Da, trebuie să ai un pic de
nebunie.”
autor: Claudia Marcu
Superb interviul! Incerc sa cumpar cartea....Felicitari Claudia!
RăspundețiȘtergere